Tabu, relaxare,casa de vara

Daca vrei sa-ti reamenajezi vechea camera ponosita si stufoasa intr-o incapere aerisita, care sa-ti starneasca creativitatea, relaxanta e musai sa treci macar o data pe la redactia revistei Tabu.
Azi, in jurul orei zece, prin intrarea Witting de langa Gara de Nord, impreuna cu inca doua colege, Ramona si Miha am intrat intr-o vila de pe strada Constantin Balacescu, numarul 8.

In curte doua fetite se jucau volei. Am ciocanit la a doua incapere. Usa era deschisa, insa nu era nimeni.
Doua canapele erau asezate perpendicular una la capatul celeilalte. Niste pernute albe cu dungi verzi, respectv rosi erau aruncate la capete.
M-am asezat pe scaunul din lemn din coltul usii. Niste plante decorative erau langa scarile ondulate.

“Ce redactia e asta?!!”, rade pitigaiat Miha ridicand din spranceana dreapta. Zambesc si ma reped la revistele de pe masuta mica.
Incep sa resfoiesc cu interes Elle.
” Am si eu globuri ca ca acestea, sunt de la Ikea!”, spune grabita Ramona. Trei globuri albe, din hartie se leganau alene.

“Hai sa ne punem niste ceai, uite acolo un ceainic!”, ma trage de mana Miha.
Prin ferestrele deschise am zarit o bolta de vita-de-vie; la umbra ei,o masuta inconjurata de niste scaunele.

“Buna dimineata!”, auzim un glas ragusit. Un barbat subtirel a intrat in camera. Si-a fixat ochelarii mici pe ochi, apoi a intrat in camera de vis-a-vis.

Nu spunem nimic timp de un minut. Ne privim una pe cealalta cu un zambet mirat.

Incepem sa rasfoim din nou revista. Ne asezam toate pe canapeaua de langa fereastra.
“Buna!”, auzim un glas cald.
O femeie blonda intra si ne priveste cu niste ochi caprui.
Avea un zambet placut.
“Vin imediat!”. Eu si fetele aruncam o ultima privire pe coperta cu Andreea Berecleanu.

Eu sunt Cristina!”, se prezinta ea.
Am aflat ca e redactor-sef la revista Tabu.
“Suntem de la Facultatea de Jurnalism!”. i-am rasuns noi sprintene, cu emotie in glas.
Ne-a explicat cum stau treburile la revista lor. Insiruia fraze logice, coerente, privindu-ne pe fiecare pe rand.

Daca initial imi imaginam ca revista este creeata intr-un studio incarcat de calculatoare, aparatura,la plecare mi-am schimat radical parerea.

Mirabela Dumitrache

“Si noi o sa lucram aici! hi, hi,” , zice Miha in timp ce traversam strada.

În culisele redacţiei Tabu

Ajungi la Gara de Nord. Nu, nu te urci în nici un tren, ci o laşi în urmă şi mai mergi puţin. Undeva în dreapta, descoperi o stradă aparent liniştită, însă la numărul 8 se lucrează intens. Deşi incognito, redacţia revistei Tabu “tace şi le face”. Intri sfios în grădina intimă, detectezi imediat băncuţele primitoare de la umbră, care parcă te invită la o pauză permanentă de ţigară. Totuşi, îţi aminteşti scopul vizitei şi coteşti la stânga, brusc. Urci câteva trepte, după cinci minute în care te “cerţi”cu prietenele tale:”intră tu prima”, “ba tu, ba tu, eu am sunat la interfon” .Suntem studente la jurnalism dar n-am inţeles încă proverbul “cu ruşinea mori de foame” şi preferăm să ne refugiem într-o permanentă atitudine copilărească.

Aproape sigure că am nimerit locul potrivit, păşim rezervat şi sceptic în cameră. Cristina Bazavan, gazda noastră şi totodată redactor-şef la “cea mai curajoasă revistă de femei” ne invită să luăm loc pe canapea, să ne facem comode şi să ne simţim ca acasă. Ca acasă sau..ca la Ikea. Nu ştiu dacă mobila chiar este de acolo, dar asta mi-a inspirit, iar ghiveciul din stânga canapelei sigur provine din magazinul minunat. Între timp ne aduce fiecăreia cate un exemplar din numărul de iunie al revistei. Clasic, curiozitatea ne îndeamnă să-i rupem imediat folia de plastic şi să începem s-o răsfoim cu zâmbetul pe buze. Apoi suntem invitate la cafeluţă şi la o discuţie despre toată treaba asta complicată cu revista Tabu. Însă, nu înainte de a face cunoştinţă cu o parte din echipa redacţiei şi de a lua contact cu locul în care se pun cap la cap toate materialele, în care fiecare se ocupă de-ale lui. Uşor reticenţi si lezaţi probabil de faptul că spaţiul le-a fost invadat de câteva studente fix înainte de deadline, oamenii din echipă au încercat totuşi să facă o concesie, să se detaşeze câteva momente de problemele lor şi să stea “o ţâră” de vorbă şi cu noi. Sunt sigură că dacă am fi ieşit la o bere, atmosfera ar fi fost mai relaxată, dar asta este. Până nu mutaţi redacţia într-o berărie, încercaţi să n-o înjuraţi prea mult pe Cristina pentru că ne-a găzduit. Sper să fiţi răbdători şi în zilele ce urmează cu învăţăceii, pentru că noi chiar apreciem ce faceţi şi chiar ne-am dori să ajungem cândva unde sunteţi voi astăzi. Ok, ca să nu vorbesc în numele tuturor, eu mi-aş dori mult. Mi-a fost de ajuns o oră ca să-mi confirm bănuielile în legătură cu aş vrea să fac în viitor.

M-am simţit privilegiată că am putut vedea în avan-premieră coperta numărului de iulie al revistei Tabu - neprelucrată - precum şi câteva dintre subiectele principale ale acestuia. Mă simt cu un pas înaintea celorlalţi când am şansa de a sta de vorbă sau de a primi sfaturi de la persoane precum Cristina Bazavan, Cristian Lupşa sau Dragoş Plăcintă. Nu vreau să dezvălui nimic din ce am discutat astăzi în redacţia de la numărul 8, pentru că ăsta este avantajul vizitei până la urmă, nu? Acces la unele informaţii la care nu ai avea în celelalte zile ale anului. Sunteţi intrigaţi? Sacrificaţi o oră din timpul vostru preţios, lăsaţi comoditatea de-o parte şi nu veţi regreta. Bineînţeles, dacă sunteţi curioşi să aflaţi cum decurg lucrurile în culisele unei reviste de calitate. Repet, cel puţin eu n-am regretat. Un singur lucru vreau să menţionez – ceva ce ştiam déjà, dar îmi place să aud asta din ce în ce mai des şi mă face să cred că poate exista jurnalism de calitate şi la noi în Românica. Primesc sfatul bucuroasă întotdeauna, încercând să-l aplic de fiecare dată când scriu: nimic nu este nou, noţiunea de a “crea” este abstractă şi depăşită; totul se reinventează. Tot ce scriem, fotografiem, desenăm, există déjà. Au mai abordat alte zece persoane acelaşi subiect pe care vrei şi tu să-l dezvolţi. Au mai pozat şi alţii ce vrei tu să fotografiezi. Despre viaţa ei/lui se ştie totul, de când era la grădiniţă. Contează să vii cu o viziune diferită. Să vii cu ceva nou. Să alegi un alt unghi de abordare, să priveşti prin ochii altcuiva, la care nimeni nu s-ar fi gândit. De la designul unei pagini de revistă până la cuvintele folosite, totul trebuie să aducă ceva nou cititorului, nu să-l facă să dea pagina zicând “iar?”.De fiecare dată când mă gândesc la asta, mi-aduc aminte de un film pe care l-am văzut acum mult timp. Profu’ care îşi pregăteşte elevii ce vor să aplice la Oxford (parcă) încearcă să-i convingă să fie diferiţi când redactează eseurile argumentative. Şi ce dacă Hitler a provocat un genocid? Fii pro Hitler, foloseşte argumente viabile. Vei fi remarcat şi vei intriga tocmai pentru că ai îndrăznit să ai o părere distinctă faţă de majoritate, pentru că ai avut curajul să sfidezi.

Cristina ne-a făcut să înţelegem că nu contează că ai făcut o facultate cu profil real şi apoi ajungi la Radio 21, Europa fm sau Tabu. Trebuie doar să-ţi dai seama ce iţi doreşti să faci şi să încerci să devii din ce în ce mai bun în meseria ta. Deşi ştiu că într-o redacţie nu există noţiunea de “gata, am terminat” şi întotdeauna va veni un număr nou de pregătit, poze de prelucrat, interviuri de luat şi brain-storming-uri de pus la cale, s-a văzut din atitudinea ta că pui suflet în tot ce faci şi că satisfacţiile printului final acoperă nopţile pierdute şi faptul că schimbi două avioane pentru doar 9 minute de interviu

Mulţumesc pentru că m-aţi primit în casa voastră şi sper să ne vedem la toamnă, pentru internshipul de care ne-ai vorbit. Am încredere în mine că o să reuşesc să ajung din nou la voi, de data asta pentru a afla mai multe secrete şi pentru a practica tipul de jurnalism care-mi surâde. Spun “Nu” ştirilor simple, redactate sub forma piramidei inversate.

Anca – Maria Iosif

FJSC, anul II

http://lucrurisimplee.wordpress.com/

timp de o saptamina redactia tabu a lucrat in vazul tuturor. unii dintre vizitatori si-au scris parerile.

*

„Revista TABU?”, întrebăm noi, patru studente la Jurnalism, în dreptul difuzorului unui interfon. „Nu!”, se aude răspicat din partea cealaltă, un „NU” vehement, enervat, plictisit. Ne-am dat imediat seama că greşisem butonul, redacţia pe care o căutam nu ar fi avut un glas atât de plictisit. Şi pe bună dreptate. Imediat ce am intrat în spaţiul în mod zgârcit numit doar „redacţie” şi nu „acasă”, am schimbat complet registrul de percepţie a ceea ce se întâmplă în jur. Două canapele albe, pufoase, o masă cu multe reviste şi o bibliotecă plină de cărţi, haine aşezate pe umeraşe, o scară înaltă, probabil din lemn de mahon, draperii de care de mult îmi doream şi eu acasă. Şi asta e doar partea statică. În cămăruţa de lângă e linişte, dar în spatele câte unui laptop tastează de zor o parte a echipei. Aflăm că s-a lucrat până acum la prima pagină. „Aha, deci aşa arată o redacţie? Ce bine că mi-am ales facultatea potrivită.”, îmi spun în gând, închipuindu-mă pentru câteva secunde tolănită pe una dintre canapele, scriind despre ceva. Cristina Bazavan ne primeşte zâmbind. Ciudat. Legendele spuneau că redactorii şefi nu sunt atât de amabili. Cu toate astea, ne lasă să scotocim cu privirea în jur, să vorbim cu ceilalţi redactori, să mergem pe terasa lor. De acum a început avalanşa de sfaturi. „Şi…Cum alegeţi imaginea de pe copertă? Dar munca de jurnalist pentru o revistă glossy, cum e?”. Întrebările noastre naive primeau răspunsuri clare, ferme, exemple care aduceau după ele amintiri. În discuţia cu Cristina Bazavan, toate ascultam ca în clasa întâi, atunci când vedeam pentru prima dată o tablă pe care sunt scrise nişte litere. Învăţam cum se naşte un Abecedar, varianta glossy. Şi rar învăţăcelul este atât de încântat să afle ce poate face cu un creier, nişte urechi, o gură vorbitoare elegant şi eventual un reportofon. Întotdeauna am crezut că oamenii şi locurile care îţi generează inspiraţie şi entuziasm merită luaţi acasă, într-o cutiuţă pentru zilele fără energie. Dar de această dată i-am lăsat acolo, în căsuţa fermecată, să creeze materiale, idei şi zâmbete şi pentru alte cititoare. Am plecat cu o revistă în braţe şi cu mult chef de scris, de citit şi de trăit. Sper ca uşile să se mai deschidă şi altă dată.

Anca Ţenea

Impresii vizită Tabu - Ștefana Chivoiu

Când te duci în redacția unei reviste de femei te aștepți la tocuri înalte, comentarii răutăcioase, zarvă multă, icoane cu Christian Dior, sclipici și ultima colecție Mark Jacobs.

Am fost astăzi la Tabu. Dezamăgire totală!!!

Am găsit multă liniște și concentrare. Oameni care munceau și pe care nu îi deranja prezența ta. Oameni foarte ocupați care au găsit timp să-ți împărtășească in experiența lor.

L-am cunoscut și pe stilistul revistei, Cătălin Enache. Nu a râs sarcastic la ținuta mea și nici nu m-a privit de sus. M-a salutat în cel mai natural mod posibil, s-a așezat lângă mine pe canapea și a început să povestească extrem de relaxat. Mai să cred că vorbesc cu vecina de la patru.

Nu mi-am închipuit niciodată că redactorul șef al unei astfel de reviste ar sta de vorbă cu studenții. Plecasem de acasă cu ideea că voi întâlni o Anna Wintour care nu salută, nu vorbește, nu zâmbește. Am întâlnit în schimb o femeie care avea de predat și de făcut o mie de chestii, și cu toate astea și-a găsit jumătate de oră ca să ne vorbească, să ne sfătuiască și să ne împărtășească din experiența ei.

Sigur că realitatea de azi mi-a dat peste cap toate ideile (preconcepute, desigur) despre reviste. Dar mi-a plăcut teribil. Pentru că oricât de glossy ar fi o revistă, și oricât de divă te-ai simți citind-o, face bine să știi că în spatele ei stă ceva atât de… uman!

timo de o saptamina, in redactia tabu s-a lucrat la vedere. unii dintre vizitatori au descris ce-au gasit aici:)

*

Stau pe jos în redacția Tabu. Cocoțată pe o pernă roșie, altă pernă roșie, chiar și pe una cu buline, o ascult pe Cristina Bazavan, redactorul-șef, povestind despre oameni, reguli și trucuri din jurnalismul de revistă. Locul meu e privilegiat. De aici mă uit când la ceilalți studenți care o ascultă, când la revistele așezate pe măsuță, pe jos sau pe rafturi. În plus, pot să trag cu ochiul la laptopul deschis. „A, stai, că nu vreau să vezi acum.” Și îl închide pe jumătate. Vrea să ne arate o „șmecherică”, ne spune și începe să rotească laptopul ca să vedem cu toții.

Au trecut două ore de când suntem aici, dar am senzația că abia acum câteva minute am deschis poarta de pe strada Constantin Bălăcescu, numărul 8. În câțiva pași am traversat curtea și am ajuns în interiorul redacției, unde am întrebat cu îndrăzneală de doamna Cristina Bazavan. „Acolo, în capăt de tot”, mi s-a răspuns. Am zărit-o ascunsă în spatele unui laptop, părând să nu poată fi deranjată pentru nimic. M-am prezentat și a scos la iveală un zâmbet larg și calm. Apoi s-a întors către cei doi colegi care lucrau la calculator o masă mai încolo. „Uitați, ea e Irina. Știți, din mailul ăla pe care vi l-am arătat… cu Tabulina…” Atunci m-am simțit ca acasă. Mi-a spus că mai are ceva de lucru și în jumătate de oră vine să discute cu noi.

Până acum, la auzul sintagmei „redactor-șef”, îmi apărea în minte imaginea unei persoane sobre, intimidante și prea ocupate ca să fie prietenoasă. Acum știu că e de fapt un om cu aspect firav, dar energic și devotat cât pentru o mie, care conduce o revistă ca pe propriul copil. Copil pentru care a avut nevoie de o casă. Unii dintre voi s-ar putea să o cunoașteți sub numele de „redacție”. Ferestrele mari, hainele așezate pe umerașe sub scara din colț și globurile albe mi-au amintit de castelele din povești. Cărțile și revistele împărțite în rafturi, pe jos, pe măsuță și la pervaz, cornulețele cu gem așezate la vedere și mini-terasa din curte mi-au amintit de casa bunicii. Mă așteptam să intre în orice moment să întrebe cine mai vrea dulciuri sau ce poveste citim astăzi.

Am stat azi pe jos în redacția Tabu. De pe trei perne am ascultat istorisiri și „șmecherici” și am răsfoit reviste. Acasă la oamenii care le fac posibile.

Irina Tacu

timp de o saptamina, munca in redactia tabu a fost in vederea tuturor.

au fotografiat, au pus intrebari si, unii dintre ei si-au scris impresiile.

*

DragaTabu,

M-am suparat pe tine!

M-am suparat, in primul rand, pentru ca fugi de mine. Te-ai ascuns acolo, undeva , la Gara de Nord; nu te vezi, nu te auzi; de ce te prefaci normala ? Fam Simionescu ? Eh, hai..pe cine pacalesti? Esti acelasi Tabu de care m-am indragostit si asta pot vedea chiar de la poarta. Credeai ca ma pacalesti cu fatada aia de casa mare si gri, cu teiul ala ametitor care acopera placutza?!…Nu- nu- nu- nu! Eu tot te-am gasit! Cu putin ajutor,ce-i drept. Iar portile ti le-ai deschis singura pentru toti si toate,mici si mari,iubitori de Tabu. Nu stiu daca 7 zile (de pe 10 iunie pan ape 16) au fost de ajuns ,dar cu siguranta eu am apucat sa profit.

M-ai luat tare de cum am intrat. Nu am apucat sa scot un sunet, ca m-ai si invaluit cu eleganta si stilul tau nebunesc . Oamenii alergau in toate partile, lasand in spate doar o urma de vant care misca hainele de pe stativ.

Chiar acolo, la intrare, pentru ca nu am indraznit sa merg mai departe, am vazut canapele albe. Iar ai incercat sa ma ademenesti la lene…dar cum sa ma asez? Acolo era Cristina Bazavan, lucrand de zor la noul numar. Imi era teama sa si respir puternic, doar - doar sa nu ii ravasesc ideile. A zambit cald , citindu-mi teama. De ce ma temeam?- nu stiu. Nu ne batea nimeni, nu ne certa nimeni , nu aveam sa patim nimic urat… Dar ma temeam. Ma temeam ca te vom indragi atat de tare, incat sa nu mai vrem sa mai plecam; si cam asa s-a si intamplat. Cum sa nu te fascineze o redactie care nici nu seamana a redactie? E doar o casa plina de stil si de oameni pusi pe sotii, pentru care stresul unui deadline nu este decat un motiv sa se tachineze reciproc . Ne-am inarmat cu cate un paharel cu apa, ca sa ne tinem gurile ocupate, sa nu spunem vreo prostioara, si am urmat-o pe Cristina, care s-a oferit sa ne faca turul casei. Am vazut birourile, studioul foto si cadourile care se grabeau sa plece catre castigatorii de luna trecuta.. Da da, totul era in perfecta ordine .

Ce bine arata totul din exterior! Problema este ca o revista nu se contruieste singura si ca in spatele fiecarui cuvintel este cineva care are grija ca el sa fie corect si la locul lui. Se pleaca de la o idée care, prezentata in fata colegilor, va capata numeroase nuante. Exista fotografi, stilisti, un photo editor, redactori pentru fiecare domeniu si mult -mult suflet. Fiecare dintre ei isi inmoaie degetul in tus si isi lasa amprenta in paginile revistei. Urmeaza editare, corecturi, alegerea si cumpararea pozelor si, in final, atingerea magica a Cristinei, care lipeste cu grija toate piesele din puzzle.

”Daca ma trezesti in miez de noapte, tot pot sa iti spun schema “ spunea Cristina, privind catre machetele noului numar. A! chiar, stiati ca noul numar merge pe idea bjbbfjhbvb si contine jbgb si yjjhgfd si gbvub? Dar mai ales, are un jbhbg… , ca sa nu mai vorbim de coperta care fkjhgjbjgbijbjhbg bhjbj jbhbhb .hahaha ! Noul numar va fi foarte interesant…doar nu credeati ca va spun? Sunt eu suparata, dar nici chiar asa.

Chiar, mi-am amintit de ce sunt suparata…Tabu, m-ai fascinat atat de tare incat..incat nici nu am observat ca mi-am pierdut un nasture de la fustita.Si ce daca era doar un nasture de décor, consider ca este musai sa-l gasesc. Nu stiu unde si in ce moment s-a pierdut, dar cred ca este la tine, si ma gandeam ca as putea sa vin, sa iti mai fac o vizita..asa…in speranta ca am sa dau de el. Nu ca mi-as dori sa imi mai pertrec timp cu oamenii minunati de acolo, sau sa ma mai arunc pe pernutele alea colorate si simpatice de pe hol..nu, nu si nu! Si in niciun caz nu mi-as dori sa imi mai stau la o cafea pe terasa, la umbra teiului. Nunuunu, e vorba doar de nasture….

Cristiana Mazilu

Maria David, cea mai tânără bloggeriţă din România, e o scriitoare prolifică. Tocmai de aceea am rugat-o să scrie o scurtă poveste despre cum a cunoscut-o pe Ana Maria Ciobanu, autoarea textului despre Maria, apărut în numărul de iulie-august.

Într-o zi, nu cu mult timp după ce făcusem interviurile pentru Realitatea și Monitorul de Sibiu, mama mea a venit la mine și mi-a spus:

- Mi-a trimis pe mail o doamnă care ar fi interesată să scrie o poveste despre tine…

Atunci nu-i știam vârsta. N-am mai stat pe gânduri.

- Normal că vreau! Dar cum?

Mama mi-a arătat un articol despre un băiat de 16 ani, cum urma să fie și al meu.

- O să vorbim să vă întâlniți și vom stabili un program.

Și așa, prin mesaje pe mail și prin telefoane, am ajuns să stabilim prima întâlnire la mine acasă. Înainte de a vorbi la telefon cu ea, Zăpăcita mi-a dat adresa blogului ei, pe care scrie multe povești pentru copii. De atunci mă uit pe blogul ei aproape în fiecare zi. În ziua cu pricina, eram nerăbdătoare ca Zăpăcita să sune la interfon. Venea cu tramvaiul 34, iar eu mă uitam după unul. Când în sfârșit sună interfonul, am recunoscut vocea cea subțire pe care o auzeam și la telefon. Am zis în sinea mea:

- Nu-i un hoț!

Când și-a făcut apariția pe ușă, mi-a spus:

- Salut! Unde vrei să stam?

Am condus-o în camera mea, cea pe jumătate văruită în roșu și jumătate în verde. I-a plăcut. M-a întrebat:

- Unde mă așez, pe jos?

Mi s-a părut amuzantă din prima.

- Cum să te așezi pe jos? De ce nu pe scaun?

Ea râdea și zâmbea tot timpul. I-am arătat jucăriile mele, care făceau tot felul de lucruri. Ea a zis:

- Și eu am foarte multe de pluș acasă.

- Vorbești serios?

- Da.

Apoi i-am arătat caietele și cărțile mele din clasa I și apoi din a II-a.

- Foarte frumos că le păstrezi pe cele din clasa I!

- Da, pe ele am învățat să scriu și să citesc.

Apoi am mai povestit de una de alta și înainte să plece am stabilit că ne vom întâlni o dată pe săptămână, în parc, acasă la mine, sau la Palatul Copiilor, unde merg eu. Și așa a și fost, până a terminat articolul, care a ieșit foarte frumos.

După terminarea articolului, i-am spus și Zăpăcitei că eu credeam că nu o să mă mai sune și că nu ne vom mai întâlni, dar ea m-a asigurat că nu se va întâmpla așa. În cele din urmă am rămas prieteni și vorbim la telefon des.

Smaranda Şchiopu povesteşte despre cum a fost la şedinţa foto pentru Designer JR., povestea micului creator care visează ca într-o zi să creeze haute couture.

Ședința foto s-a ținut în parcul Carol din Bucureşti, iar pregătirile și o parte din fotogafii s-au întâmplat la Claudiu acasă. Mama lui, Alice, a suportat aproximativ două ore și ceva forfota a 11 oameni în casa ei.

La 10 și 20 urcam scările spre apartamentul lui. Claudiu mă sunase deja de 3 ori să mă întrebe unde suntem, când ajungem, că la el totul e pregătit. Așa era, cele cinci fete erau deja la el în dormitor, își aratău poze, muzici pe telefon și de-abia așteptau să fie fardate și pozate ca pentru revistă. Emoții careva? Da de unde. Nici măcar Andrada sau Maria care nu participaseră la The Little Project, proiectul anterior al lui Claudiu.

Claudiu s-a repezit să-mi arate accesoriile la care lucrase jumătate de noapte pentru rochii: bentițe negre cu un moț de pene negre de struț pe care le primise chiar cu o zi în urmă.

În timp ce Bety își desfășura ustensilele de machiat, Claudiu i-a pus pe masă exact ce vroia de la ea. A deschis un carnețel cu spirală la cele două pagini unde era scris planul pentru „Ședința foto TABU” din ziua aia. Pe pagina din stânga descrisese machiajul în cuvinte, pe pagina din stânga desenase modelul: un ochi ale cărui colțuri exterioare se prelungeau cu două linii, care la modul ideal să fie pene, iar dacă nu, merge și cu tuș. I-a aratăt și câteva fotografii din care s-a inspirat: o colecție Chanel. Pentru că întreg machiajul ăsta - pentru 5 fete - ar fi mâncat mai mult timp decât era prevăzut, am încercat să cădem la pace cu el să se mai reducă din complexitatea acestuia.

A încercat și Alice să-i spună că dacă pierde timpul cu briz-brizurile, vine ploaia și adio ședința foto din Parcul Carol. Designer Jr. avea răspunsul pregătit:

- Mamă, eu nu fac compromisuri.

Când Andrada țipa din dormitorul lui că are nevoie de bolduri, Maria țipa din dormitorul lui Alice că nu înțelege cum se îmbracă rochia cu mult tul roz și, ca la telefonul fără fir, se auzea întruna „unde e Claudiu, Claaa-uu-diuuu”. El trecea grăbit din cameră în cameră să arunce un ochi de expert peste tot. „Mai pune aici încă două bolduri, trage de asta mai în spate, așa.” N-a observat singur că lui Teo aproape îi ieșeau sânii din corset, dar cu mâna lui a aranjat bentițele cu pene pe capetele fetelor. Pentru că „detaliile contează.”

Pe la 1 am coborât în fața blocului, veniseră mașinile să-i ducă în parc. Adevărul e că trebuia să fiu și eu într-una din mașinile alea, într-una din rochiile alea, cu ochii pictați și cu ștrasuri pe pomeți, dar al doilea job nu mi-a permis în ziua aia să fac pe foto-modelul. Cum ar zice el: „c’est la vie.”

Pe la 7 seara Claudiu m-a sunat să-mi spună că ședința foto s-a terminat și că a ieșit cu fetele la masă să sărbătorească. I se rostogoleau cuvintele din gură ca niște bolovani într-o prăpastie strâmtă (așa vorbește când e entuziasmat) dar am înțeles ce mă interesa: „A fost foooarte, foarte bine.”