Maria David, cea mai tânără bloggeriţă din România, e o scriitoare prolifică. Tocmai de aceea am rugat-o să scrie o scurtă poveste despre cum a cunoscut-o pe Ana Maria Ciobanu, autoarea textului despre Maria, apărut în numărul de iulie-august.

Într-o zi, nu cu mult timp după ce făcusem interviurile pentru Realitatea și Monitorul de Sibiu, mama mea a venit la mine și mi-a spus:

- Mi-a trimis pe mail o doamnă care ar fi interesată să scrie o poveste despre tine…

Atunci nu-i știam vârsta. N-am mai stat pe gânduri.

- Normal că vreau! Dar cum?

Mama mi-a arătat un articol despre un băiat de 16 ani, cum urma să fie și al meu.

- O să vorbim să vă întâlniți și vom stabili un program.

Și așa, prin mesaje pe mail și prin telefoane, am ajuns să stabilim prima întâlnire la mine acasă. Înainte de a vorbi la telefon cu ea, Zăpăcita mi-a dat adresa blogului ei, pe care scrie multe povești pentru copii. De atunci mă uit pe blogul ei aproape în fiecare zi. În ziua cu pricina, eram nerăbdătoare ca Zăpăcita să sune la interfon. Venea cu tramvaiul 34, iar eu mă uitam după unul. Când în sfârșit sună interfonul, am recunoscut vocea cea subțire pe care o auzeam și la telefon. Am zis în sinea mea:

- Nu-i un hoț!

Când și-a făcut apariția pe ușă, mi-a spus:

- Salut! Unde vrei să stam?

Am condus-o în camera mea, cea pe jumătate văruită în roșu și jumătate în verde. I-a plăcut. M-a întrebat:

- Unde mă așez, pe jos?

Mi s-a părut amuzantă din prima.

- Cum să te așezi pe jos? De ce nu pe scaun?

Ea râdea și zâmbea tot timpul. I-am arătat jucăriile mele, care făceau tot felul de lucruri. Ea a zis:

- Și eu am foarte multe de pluș acasă.

- Vorbești serios?

- Da.

Apoi i-am arătat caietele și cărțile mele din clasa I și apoi din a II-a.

- Foarte frumos că le păstrezi pe cele din clasa I!

- Da, pe ele am învățat să scriu și să citesc.

Apoi am mai povestit de una de alta și înainte să plece am stabilit că ne vom întâlni o dată pe săptămână, în parc, acasă la mine, sau la Palatul Copiilor, unde merg eu. Și așa a și fost, până a terminat articolul, care a ieșit foarte frumos.

După terminarea articolului, i-am spus și Zăpăcitei că eu credeam că nu o să mă mai sune și că nu ne vom mai întâlni, dar ea m-a asigurat că nu se va întâmpla așa. În cele din urmă am rămas prieteni și vorbim la telefon des.

Smaranda Şchiopu povesteşte despre cum a fost la şedinţa foto pentru Designer JR., povestea micului creator care visează ca într-o zi să creeze haute couture.

Ședința foto s-a ținut în parcul Carol din Bucureşti, iar pregătirile și o parte din fotogafii s-au întâmplat la Claudiu acasă. Mama lui, Alice, a suportat aproximativ două ore și ceva forfota a 11 oameni în casa ei.

La 10 și 20 urcam scările spre apartamentul lui. Claudiu mă sunase deja de 3 ori să mă întrebe unde suntem, când ajungem, că la el totul e pregătit. Așa era, cele cinci fete erau deja la el în dormitor, își aratău poze, muzici pe telefon și de-abia așteptau să fie fardate și pozate ca pentru revistă. Emoții careva? Da de unde. Nici măcar Andrada sau Maria care nu participaseră la The Little Project, proiectul anterior al lui Claudiu.

Claudiu s-a repezit să-mi arate accesoriile la care lucrase jumătate de noapte pentru rochii: bentițe negre cu un moț de pene negre de struț pe care le primise chiar cu o zi în urmă.

În timp ce Bety își desfășura ustensilele de machiat, Claudiu i-a pus pe masă exact ce vroia de la ea. A deschis un carnețel cu spirală la cele două pagini unde era scris planul pentru „Ședința foto TABU” din ziua aia. Pe pagina din stânga descrisese machiajul în cuvinte, pe pagina din stânga desenase modelul: un ochi ale cărui colțuri exterioare se prelungeau cu două linii, care la modul ideal să fie pene, iar dacă nu, merge și cu tuș. I-a aratăt și câteva fotografii din care s-a inspirat: o colecție Chanel. Pentru că întreg machiajul ăsta - pentru 5 fete - ar fi mâncat mai mult timp decât era prevăzut, am încercat să cădem la pace cu el să se mai reducă din complexitatea acestuia.

A încercat și Alice să-i spună că dacă pierde timpul cu briz-brizurile, vine ploaia și adio ședința foto din Parcul Carol. Designer Jr. avea răspunsul pregătit:

- Mamă, eu nu fac compromisuri.

Când Andrada țipa din dormitorul lui că are nevoie de bolduri, Maria țipa din dormitorul lui Alice că nu înțelege cum se îmbracă rochia cu mult tul roz și, ca la telefonul fără fir, se auzea întruna „unde e Claudiu, Claaa-uu-diuuu”. El trecea grăbit din cameră în cameră să arunce un ochi de expert peste tot. „Mai pune aici încă două bolduri, trage de asta mai în spate, așa.” N-a observat singur că lui Teo aproape îi ieșeau sânii din corset, dar cu mâna lui a aranjat bentițele cu pene pe capetele fetelor. Pentru că „detaliile contează.”

Pe la 1 am coborât în fața blocului, veniseră mașinile să-i ducă în parc. Adevărul e că trebuia să fiu și eu într-una din mașinile alea, într-una din rochiile alea, cu ochii pictați și cu ștrasuri pe pomeți, dar al doilea job nu mi-a permis în ziua aia să fac pe foto-modelul. Cum ar zice el: „c’est la vie.”

Pe la 7 seara Claudiu m-a sunat să-mi spună că ședința foto s-a terminat și că a ieșit cu fetele la masă să sărbătorească. I se rostogoleau cuvintele din gură ca niște bolovani într-o prăpastie strâmtă (așa vorbește când e entuziasmat) dar am înțeles ce mă interesa: „A fost foooarte, foarte bine.”

Am deschis textul despre familia Doroftei, coperta acestei luni, cu o referinţă la un instantaneu pe care l-am suprins în timpul şedinţei foto:

Am în telefon un instantaneu delicios cu familia Doroftei. L-am făcut cu câteva minute înainte să începem să tragem bătaia cu perne, după ce toţi cinci s-au urcat în patul monumental al apartamentului de hotel în care s-a făcut şedinţa foto. E un instantaneu delicios pentru că nu pozau. E un instaneu delicios pentru că nu se întâmplă nimic în imagine şi pentru că acest nimic spune totul despre ei. E un instantaneu dorofteian, şi prin asta vreau să spun că e banal, liniştitor şi iritant de drăgăstos.

Mai jos, fotografia “vinovată” pentru aceste rânduri:

Ani Sandu povesteşte cum a fost la şedinţa foto pentru textul “Fata de la pagina 5” din numărul de mai. Protagonista şedinţei - şi a articolului - a fost Cristina Marda.

Când a intrat în holul lung şi rece din subsolul de la Casa Presei, în drumul spre studioul foto, Cristina fremăta de emoţie. Nu ştia de ce e emoţionată, i se întâmpla pentru prima oară înainte de o şedinţă foto. A remarcat totuşi în holul întunecat, scrijelit pe un colţ de zid: „Te iubesc, Cristina. Ady”. I-a răspuns alertă posibilului admirator „Mulţumesc, Ady” şi a înaintat grăbită. Era în întârziere pentru că-şi lăsase maşina acasă, iar 335-ul se târăse greu prin traficul aglomerat de pe Ştefan cel Mare.

A venit însoţită de o prietenă cu care a schimbat impresii pe parcursul şedinţei: „Ce drăguţ, ce mişto! Nu-i aşa, pisi?”, „Pisi, ce faci pisi?” – la care prietena răspundea ca un ecou: „Bine, pisi, ce bine îţi stă rochia, pisi!”.

Cristina n-a vrut să facă poze nemachiată şi a refuzat ideea de „Înainte şi după”. În timp ce hairstylistul se învârtea în jurul ei cu meşe mov şi verzi, l-a întrebat cochetă dacă e urâtă. Luat prin surprindere, n-a ştiut ce să-i răspundă şi amândoi au izbucnit în râs.

Când a văzut câte ţinute va schimba, a strigat uimită: „Pictorial? Nu-mi vine să cred!”. După o oră, când au fost gata machiajul şi coafura, s-a ridicat de la oglindă, şi-a împreunat palmele şi, păstrând podul palmei de la mâna stângă lipit de cel de la mâna dreaptă, a început să bată din degetele întinse, ca un fluture în zbor: “O să fiu cea mai drăguţăăă!”.

Pe tot parcursul şedinţei a ascultat cu atenţie fiecare indicaţie a lui Roald. „Deschide gura. Nu aşa, mai puţin. Stai cu umărul ăsta înspre mine. Pieptul mai înspre mine. Bărbia mai sus”. După un timp s-a relaxat şi a început să glumească: „Din spate nu fac poze?” („Nu te deranjează că e prea scurtă?”, a dojenit-o Roald văzând că bluza abia îi acoperea fundul), „Doamne, am ajuns să stau în genunchi!”, „Care e următoarea poziţie? 69?”. Când stilistul a răbufnit la un moment dat pentru că hainele nu se potriveau cum trebuie: „Muie!”, Cristina i-a replicat rapid „Se zice sex oral!”. Din când în când s-a uitat la poze pe aparatul foto al lui Roald şi s-a minunat cât de bine au ieşit. Nu s-a plâns o secundă că şedinţa foto durează prea mult. A aşteptat răbdătoare să ajungă la final.

După şase ore, când a ieşit în faţa Casei Presei, m-a întrebat cum s-a descurcat. Spera să se fi comportat bine în faţa camerei, nu ca alte fete despre care a auzit că degeaba primesc indicaţii de la fotograf, că nu se prinde nimic de ele. În staţia de autobuz şi-a amintit că dimineaţă a uitat să-şi ia pastila de mărire a sânilor. A scos din geantă o cutiuţă albă, a luat din ea capsula cărămizie şi a înghiţit-o pe nerăsuflate.

Cristina Bazavan scrie despre cum a documentat şi a scris textul cu Oana Cuzino, coperta numărului de mai. Mai spune şi câte ceva despre cum a fost editată, proces ce nu a avut loc şi cu acest “making of”. Cristina şi-a dorit să rămână fără diacritice şi cu prescurtări, aşa cum îi place ei să scrie şi pe blog.

***

Habar n-am daca si restul lumii crede ca Oana Cuzino e un fel de Maica Tereza - femeia perfecta- dar eu asa am vzt-o. Dupa prima runda de documentare in studiourile Pro Tv, m-am dus la Cristi Lupsa (care mi-a fo editor) cu doua informatii:

1. e perfecta, e enervant de perfecta, toata lumea vorbeste despre ea la superlativ, se poarta impecabil, e impecabila. offf

2. am vzt o faza simpa: cind a iesit din studio, din reflex, si-a redus decolteul incheindu-si cu o mina un nasture de la camasa. Era alta Oana decit cea de la tv.

Am stabilit sa impartim textul in doua: o Oana medic, alta Oana acasa. Nasturele i-a plct si lui Cristi si l-a desemnat drept o deschidere sugestiva. Aveam, deci, linia/ structura.

Mai aveam insa de stabilit directia/ tonul. Cristi mi-a dat exemplu profilul lui Tom Junod despre Angelina Jolie, incercind sa ma convinga sa scriu despre cit de tare ma enerveaza Oana Cuzino pentru ca e perfecta. Ar fi putut fi un text amuzant si o opinie in forta despre o femeie perfecta, descrisa cu invidie de o alta femeie.

N-am avut curaj. Calea cea mai simpla pentru executia aceasta era sa scriu/vorbesc la persoana I si sa analizez lucruri si fapte care tineau de Oana. Dar mie nu-mi place sa fiu in text.

Varianta din revista e cea cu care m-am simtit cel mai confortabil. Textul (cu exceptia paragrafului “nasturele/decolteul”) l-am scris in aprox 18 ore, intr-o singura zi. Reportingul l-am fct in 2 zile, una pentru transmisia in direct a videochatului, alta pentru sedinta de redactie si intilnirea cu fetita si poneiul. Intre ele, un set de intrebari pe mail pentru un background comun de info/verificarea-completarea informatiilor din research, urmat de un interviu de 2 ore, intr-unul din birourile Pro TV. Au fost 2 drafturi cu retusuri pina la varianta finala.

***

Nu scriu liniar, de la inceput la sfirsit. Vad textul ca un puzzle: mai intii asez piesele care sunt cu o margine dreapta pt ca stiu ca acolo se incheie desenul. Adica imi stabilesc inceputul si sfirsitul textului, dar incep sa scriu cu momentele care-mi plac cel mai mult. Asa mi se face pofta de scris si intru in poveste. ( acest paragraf a fost primul fragment scris pentru making of, chiar daca abia aici il cititi).

Partea frumoasa la acest text este ca am fost editata (e primul cover story pe care-l scriu cu supervizarea unui editor si asta m-a disciplinat). Am avut plasa de siguranta si drumul luminat pe strada, dar si obligatia sa respect niste lucruri agreate, sa ma incadrez intr-un tipar prestabilit.

Au fost situatii in care eu descriam ceva imaginindu-mi ca este foarte pe intelesul tuturor, iar Cristi citea incruntat ”ce ai vrut sa spui aici”? Asa a fost cu ceea ce am numit “dunga” din decolteu. Ma refeream la santul dintre sini, Cristi se gindea la o dunga de pe camasa.

Paragraful cu decolteul e preferatul meu, poate si pentru ca in timp ce-l scriam, l-am vizualizat foarte geometric-astronomic. L-am scris in 6 variante, pe parcursul a 4 ore, a doua zi dupa ce fusesem la transmisia videochatului CSID. Mi-a luat ceva timp sa ma prind ca pentru un efect bun, nu Oana trebuie sa fie personajul, ci nasturele. Dar tot nu credeam ca o sa treaca la editare.

Varianta nr 6, inclusa in draftul 1, arata asa:

Pana in clipa aceea, adancitura camasii de matase se termina in punctul cel mai inalt din bolta pe care o formau sanii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu lasa sa se vada nici macar o dunga in plus. Acolo, la zenit, se aflase lavaliera si toata bolta aceea, evidentiata de o talie de viespe, era exploatata in cadrul de la tv. Pe ecran, imaginea ei fusese decupata la o palma sub sani, in timp ce incadrarea invitatului din studio era la o palma sub nodul de la cravata. Dar la tv nu se vedea nasturele mic, bombat, care-si disputa cu lavaliera suprematia sexapealului din decolteu. Granita de matase fucsia dintre raspunsul la intrebarea Ce se intåmpla doctore? si intrebarile de pe holurile Protv-ului.

Varianta pe care am primit-o dupa editarea lui Cristi a eliminat teama mea ca e un text sexy, potrivit pentru o revista pentru barbati.

Pana in clipa aceea, adåncitura camasii de matase se termina in punctul cel mai inalt din bolta pe care o formau sånii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu lasa sa se vada santul dintre ei. Acolo tinuse lavaliera si toata bolta aceea, sustinuta de o talie de viespe, fusese exploatata in cadru. Pe ecran, o decupasera la o palma sub såni, in timp ce incadrarea invitatului din studio era la o palma sub nodul de la cravata. Ce nu se vedea la tv era nasturele bombat care aparase decolteul, un nasture granita intre gazda cu sex-appeal a brandului Ce se intåmpla, doctore? si femeia care e gata oricånd sa dea consultatii medicale pe holurile televiziunii.

Cind Cristi a pus sustinuta in loc de evidentiata si a comentat “Am încercat o trimitere la Atlas şi globul”, am stiu ca am sa fiu foarte confortabila cu orice directie ar fi luat textul prin editare.

Dar editarea m-a salvat si dintr-o situatie foarte nashpa.

In primul draft nu a existat paragraful despre parcursul profesional al Oanei. De la discutia de pe holurile protv-ului intram direct in redactie, la sedinta, ca sa descriu cum Oana e specialistul pe care reporteritele il consulta.

Cristi a fct observatia elegant “aici ar trebui sa scriem Oana chiar e medic si bla bla…”, iar mie mi s-a fct rusine. Aveam din reporting multe info despre Oana ca medic, dar distrindu-ma cu decolteul si cu poneiul ciufulit, am uitat esenta.

Partea de editare pe care eu o iubesc cel mai mult se refera la o propozitie care a fost eliminata din primul draft: “Desi e mai inalta decit atunci cind o vezi la tv”, din descrierea trupului ei de mama de 38 de ani. Comentariul lui Cristi era: “Până la urmă te extirpăm aproape complet din text. Nu cred că adaugă ceva asta.”

Prima reactie la comentariul lui Cristi a fost: “Dau o info pe care lumea nu o stie, de ce vrea o scoatem?”

A fost nevoie de citeva minute bune sa ma prind ca, prin comparatia asta subtila, cititorul putea sa vada ca eu sunt cea care face constatarea. Efortul pe care l-am fct ca sa inteleg singura justetea acestei observatii a fost asa de mare, incit sunt sigura ca am sa-mi amintesc remarca in texte cu situatii similare. (asta are impo pt mine, dar daca e lung textul si crezi ca cititoarea nu pricepe, poti sa o dai afara. O sa oftez si gata)

***

Inca nu stiu daca, inainte de a citi textul din revista, o vedeati in Oana Cuzino o femeie perfecta, un om bun in esenta firii. Eu asa am simtit-o si cred in fiecare cuvint pe care l-am scris. Si mi-a plct f mult sa caut solutii si cuvinte potrivite pt un text, nu pt lucruri administrative.

Lavinia Gliga povesteşte despre procesul de lucru care a dat naştere textului “Îngerii din jurul ei“, cel mai amplu material din numărul din aprilie. Citiţi de unde a venit ideea, cum a făcut documentarea şi cum s-a născut scena de final.

* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Ţin minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei poveşti, cu Cristina Bazavan şi Cristi Lupşa. Lupşa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăţilor (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase „Lizoanca”, un roman de ficţiune), eu în calitate de carne de tun. Ştiam cam ce s-a scris în presă în 2007 şi dădusem doar câteva telefoane. Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbeşte despre ce s-a întâmplat. A ţinut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacţiuni cu ea. Vorbisem şi cu directorul Protecţiei Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricţii: fără nume şi fără fotografii în care să i se vadă faţa. Aveam aşadar un personaj principal fără nume real şi fără faţă, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puţin un an. Trebuiau adunate şi compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei şi informaţii oficiale - de la Poliţie, de la Protecţia Copilului.

Mă simţeam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt şi speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ştiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina şi Lupşa mi-au ignorat smiorcăielile. Şi ei îşi puneau problema eşecului - erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediţie de recunoaştere la faţa locului, nu puteam şti dacă iese ceva sau nu.

* Ce vroiai să arăţi?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficţionaliza povestea, în prima instanţă scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări - şi revelaţii -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea şi trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. Aşa că trecutul a devenit din ce în ce mai puţin important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluţia vieţii ei şi prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forţele acestor oameni întru binele Corinei, dar şi câte puţin din poveştile lor. Am descoperit satul, oamenii de la şcoală, părinţii. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a ştiut mai bine şi că nu trebuie tranşat totul în alb şi negru, oameni buni şi oameni răi.

* Ce a presupus perioada de documentare şi reporting? Cam cât a ţinut?
Şapte zile în Bârlad, în două reprize la distanţă de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă şi a lipsei ocazionale de apă şi curent) şi rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu şi cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri şi mai uită să reacţioneze la apelurile pierdute), adunând ore bune de poveşti cu el la cele mai variate momente ale zilei.

Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit şi mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecţia Copilului şi problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina şi Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-şi dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinţi (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) şi apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la şcoală, unde am vorbit cu fosta directoare şi actualul director.

Documentarea a presupus şi informaţii oficiale. La Poliţia din Zorleni, comuna de care aparţine Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la Poliţia din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere - răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de aşteptare după aprobări.) S-au mai adunat şi rapoarte ale Protecţiei Copilului, fişe medicale, declaraţii date la Poliţie. Totul completat cu telefoane şi mailuri de completare/verificare/reverificare. Încheind cu deja clasica senzaţie că nu am destul, când a trebuit să mă opresc şi să m-apuc de scris.

* Ştiai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai ştiut ce să aduni?
Nu, nu ştiam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai aşeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniştit şi m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute. La a doua vizită am mers mai la ţintă (sau aşa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcţionat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamaţia la Poliţie. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte şi după. De acolo a venit nevoia de a burduşi cu detalii zilele ce au urmat şi cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Aşa am descoperit-o şi pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.

* Cât timp a luat scrisul şi ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai ţin minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puţin curăţate, sortate şi capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale şi o schiţă filiformă cu rol de structură - patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate.  Şi aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când îşi începe noua viaţă. A fost o decizie de care n-a fost uşor să mă ţin, necesitând jonglerii cu pronume şi mai multe variante de „pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor şi momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.

Aşa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist - sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.

La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie şi de a mea. N-am vrut să apar în text şi m-am străduit să mă ocolesc chiar şi în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald şi cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni şi a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoţionată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoţesc pe Corina „în calitate de prietenă”, când ne-am ţinut de mână pe potecile îngheţate sau când ne-am făcut poze pentru noi, ţinându-ne în braţe.

Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări şi confirmări de informaţii.

* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcţionat cu un alt final în minte - identificat după prima vizită şi demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei - ea cu toată gaşca de copii, cu Esmeralda, Cristina şi fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineaţa şi pizza seara. Nu aş fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul poveşti, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacţionând cu părinţii, cu vecinii, cu bunica şi fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteţi citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-şi spună păsul, am coborât-o pe Corina la şosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-şi spună - în felul lui - păsul, am urcat-o pe Corina în maşină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, aşa că am continuat.

Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin şi un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, şi-au comparat telefoanele şi… Şi nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depăşisem de mult semnul de STOP.

În primul draft, după ce am şters agonia de la casa buncii, textul de termina aşa: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Şi într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”

La draftul doi: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puţin cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Şi într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”

Acel acasă dădea lovitura de graţie. Deşi e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc şi mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la „acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înţelesuri care sunau bine dar nu-şi aveau neapărat locul acolo. „Acasă” nu i-a supravieţuit unei propoziţii spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc şi cu Valentin, fratele ei. „De ce nu mi-ai zis că eşti în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. „Păi nu v-am zis că sunt acasă?”

Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deşi ne îndrăgostiserăm toţi de acel cuvât de încheiere, „acasă” a fost transformat în „celălalt acasă”.

* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului şi personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am ataşat mult de personaje - în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum şi unde să echilibrez acel detaliu?

Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroş anumite tuşe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un şablon nedrept. A contat să fie totul corect şi conform realităţii şi am încercat să păstrez o poziţie cât mai obiectivă (când Lupşa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl îşi aruncă fesul, m-am simţit confortabil doar cu adăugarea lui „neputincios”). A contat - mai mult ca de obicei - să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am „mercenărit” fără consideraţie faţă de acele vieţi.

Continuăm povestea pictorialului de copertă din luna aprilie. Acum câteva zile v-am povestit ce s-a întâmplat în studioul lui Cosmin Gogu. Acum e timpul să aflaţi ce a făcut Raluca Frînculescu, cu imaginile brute.

Raluca Frînculescu are 28 de ani şi e absolventă a Facultăţii de Arte Plastice a Universităţii Bucureşti şi masterand în Arte Vizuale. Şi-a descoperit pasiunea pentru retouching în 2005, când a început să lucreze ca art director la agenţia de publicitate Publicis. Acolo şi-a cunoscut viitorul soţ (Dan Frînculescu, acum copywriter la Leo Burnett), cu care visa să facă tot felul de „drăcii de imagini”:

„Nu toţi clienţii îşi permiteau în fiecare zi sedinţe foto de zeci de mii de euro”, spune Raluca,  „aşă că am învăţat să improvizez. Retouching-ul nu intră în job description-ul unui art director aşa că petreceam ore lungi după program încercând să fac imposibilul posibil”. După Publicis, Raluca a petrecut un an la Leo Burnett, iar din martie 2008 este freelancer.

* La sfârşitul pictorialului eşti creditată astfel: “Creative retouching: Raluca Frînculescu”. Ce înseamnă „creative retouching”?
Păi „creative retouching” înseamnă retuşare creativă. Meseria vine - ca mai toate meseriile de azi din domeniul imaginii - de afară, de aici şi denumirea în engleză. Nu sunt tocmai avizată să fac un istoric al apariţiei acestei meserii (încă destul de nouă în România). Ce pot să spun este că s-a născut ca o necesitate în creaţia publicitară şi are ca origine colajul. Cam asta e în fond: un colaj foarte elaborat combinat cu pictură; ambele pe calculator evident.

Ştiu o poveste de prin anii ‘80 a unui art director străin. Pe vremea aceea calculatoarele erau cât camera, iar retouching-ul era mai puţin creativ şi mai degraba corector (se făcea direct pe filmul foto prin decupare şi inlocuire). Omului i se spunea „Măcelarul” iar porecla îi venise de la un şir de print-uri pentru un brand de scutece. Fuseseră făcute multe poze cu copii dar puţine îl mulţumeau, aşa că le modifica. Schimba poziţia picioarelor, înlocuia mâini de la un copil la altul, capete, etc. Şi astăzi retouching-ul ce ţine doar de corecţie este un laborator care combină aerul măcelariei cu cel al unui salon de frumuseţe.

Retouching-ul creativ presupune şi această latură de corecţie dar mai mult de atât presupune şi concept de imagine, compoziţie cromatică, geometrică, de lumină şi multă, multă, imaginaţie. Eu merg pe principiul că totul e posibil atâta timp cât ai nişte poze de pornire care să îţi servească scopului. Pentru mine este foarte asemănător desenului din anii de studiu. Doar suportul şi sculele cu care lucrez s-au schimbat. Presupune probabil mai multă pregătire şi coordonare - nu poţi să faci un dragon dacă ţi se dau poze cu sticle, deşi, dacă mă gândesc mai bine, nu ar fi chiar imposibil.

* Care sunt „uneltele” tale principale de lucru?
În ordinea de folosire: aer în piept, creion + hârtie, Adobe Photoshop.

* Alege oricare dintre imaginile din pictorial şi spune-ne de la ce ai pornit? Cum era imaginea brută?
La toate principiul a fost acelaşi. Am primit fotografiile cu personajele de la Cosmin Gogu şi a început bătalia. Stabilisem cu Laura Cîrnici anterior ce va face fiecare în cadrul său. În funcţie de asta am început mai întâi să construiesc peisajul. Cuminte de la stânga la dreapta. Melania deşert, Hiena periferie industrială, Dana câmpii şi dealuri, Zoli munţi, şi, într-un final cădeam în mare la Irina. Ordinea personajelor a fost dată de peisajul pe care îl impunea actiunea fiecăruia. Fiind vorba de un peisaj atât de lung, făcut din atâtea bucăţi, care trebuiau să traiasca şi separat la fel de bine ca şi împreună, şi să exprime în acelaşi timp lucruri diferite (fără să fie disonant în ansamblu) mi-a luat ceva să ajung la o concluzie.

A urmat prelucrarea personajele şi integrarea lor în peisaj. Ultima etapa a proiectului însă nu a mai avut loc. Aici este de obicei distracţia cea mai mare, de care, din nefericire, de data asta nu am mai avut timp. Ar fi trebuit să „repictez” tot. Aşa că treba mea pe proiectul ăsta nu e încă terminată. Astept o pauză în lucrul de zi cu zi să mă pun din nou pe treabă.

(Repictatul este partea de „artisticareală”. Adică după ce ai terminat de construit tot, tragi aer în piept, faci o pauză şi o iei de la capăt ca şi când ai lucra pe o poză data gata în forma în care a fost construita de tine. Îi dai o noua atmosfera, o recolorezi, îi refaci luminile dar de data asta dintr-o perspectiva mai „artistică”. Când zic „artistică” mă refer la faptul ca traduci emoţiile pe care vrei să le imprime compoziţia cu pricina în tuşe, vibraţii de culoare, accente, aluzii de umbre sau lumini.)

* Dar coperta? Cum a fost “construită”?
Cam în aceeaşi manieră. Dupa ce finalizasem peisajul pentru pictorial am ales cu Laura un peisaj pentru copertă pe care l-am adaptat necesităţilor acesteia (adică l-am dramatizat un picuţ) şi am pornit la lucrul personajelor, în acord cu noua atmosferă.

* Care a fost detaliul care ţi-a dat cel mai mult de furcă? De ce?
Pentru mine fiecare detaliu implică o mica luptă. Şi nu câştig niciodată. Mereu e un „ceva” care nu a ieşit suficient de bine. Cred că la sertarele Melaniei am stat mai mult. Şi tot nu au ieşit cum trebuie, recunosc. De ce? Sunt multe de ce-uri. Oricum cele mai mari nemulţumiri ale mele vin din partea de lipsă de timp, care a dus la saltul peste acea ultimă etapă, vitală pentru mine. Am avut cam o săptamâna la dispoziţie şi nu mi-a fost suficientă.

* Te gândeşti când lucrezi la cum (şi dacă) publicul va percepe transformările suferile de o imagine?
Când am început să fac asta mă gândeam. Acum mi-a trecut. Puţini oameni observă. Cei mai mulţi sunt din domeniu, oarecum. Dar chiar şi cu fraţii de breaslă (şi aici mă refer la oamenii de publicitate) am probleme chiar la capitolul înţelegerii termenului de creative retouching. Mai dau peste indivizi care mă cataloghează scurt ca dtp-ist. Nu e o jignire, dar e altceva. Câteodată mă opresc şi le explic; alteori nu mă mai obosesc.

Important e să-mi iasă o imagine de care să fiu mândră şi, ştiu că suna a clişeu, dar procesul e cea mai frumoasa parte. Numai eu ştiu ceva am facut acolo şi cât de bine m-am distrat pe parcurs.

Oricum după o zi nu îmi mai place şi o iau de la capăt.

– Interviu de Cristian Lupşa

Înainte ca pictorialul de copertă al lunii aprilie să devină o combinaţie metalico-fantastico-ecologică, a fost o colecţie de fotografii brute. Laura Cîrnici, stilistul care a coordonat acest pictorial, vă dezvăluie ce se vedea în studio:

„Personajele şi obiectele au fost fotografiate pe fundal alb, iar la obiectele cu care personajele apar în cadrele din revistă s-a păstrat aceeaşi lumină. Fundalul din revistă este colat şi are ca reper imagini de la [Eugenio] Recuenco, care sunt tratate usor pictural.

Pot să-ţi povestesc ce s-a întâmplat în realitate cu fiecare în studio:

Melania Medeleanu. Metal - totul este real, mai puţin fluturele de pe bila de pe cap, care este de fapt rotula Irinei Marinescu. În partea de sus ornamentele sunt de fapt agrafe de păr de la Adi, hair stylist-ul. Fusta a fost mai umflată la prelucrare şi evident nu avea sertare. Sertarele erau din plastic învelit în materialul fustei şi au fost fotografiate separat, din mai multe unghiuri. Floarea a fost scoasă din pământ şi fotografiată separat rădăcina şi tija.

Şerban Copot (Hienă). Pe coperta nu are nimic din metal. În interior are pe piept una din ,,atelele” Irinei pusă oblic - acela este metal. Realizarea practica a unor forme rotunjite din metal  ar fi durat şi costat prea mult. Pe cap are apărătoarea din polistiren din interiorul unei căşti de protecţie, care a fost tăiată, şlefuită şi vopsită de Misha, cea care a făcut confecţiile metalice. Să mă vezi în magazin probând casca - am pus-o cu spatele în faţă, pentru că aveam nevoie să îmi coboare pe jumătate de faţă. Vânzătoarele m-au lăsat în pace, convinse că sunt nebună.

Dana Dorobanţu. Poartă două cordoane semicirculare din metal pe un cordon mai lat din plastic vopsit, care de fapt este dintr-un manechin de plastic preformat şi tăiat. Dana stătea pe nişte cuburi, Cristi Petrescu (responsabil cu producţia) îi proptea spatele, iar eu îi ţineam picioarele în aer. Rochia nu avea atât de multe falduri zburătoare - ea a fost fotografiată şi separat, în aer pentru ca să poată fi clonate volanele ce dau senzaţia de zbor.

Zoli Toth. A avut metal numai pe partea din faţă a corsetului. Zoli are pe el de fapt body-ul Cristinei Bazavan pentru că aveam nevoie de ceva supermulat. Cablurile au fost fotografiate ulterior, separat.

Irina Marinescu. Atelele care coboară din talie pâna la genunchi sunt din metal. Rotulele sunt  mingi din plastic. Literele au fost făcute şi fotografiate ulterior. Cristi Petrescu le-a ţinut suspendate în aer, iar Cosmin Gogu le-a fotografiat.

În eseul de mai jos, Ana-Maria Onisei povesteşte despre lunile de muncă din spatele poveştii lui Tedy, apărută în numărul din martie. Citiţi, pe rând, despre entuziasm, responsabilitate şi emoţie, toate inerente în procesul de construcţie a unui astfel de text.
— Cristian Lupşa

Dacă l-aş interpreta pe Tudor, într-un film regizat de Tudor, n-ar vrea să mă mişc. N-ar fi nevoie. E mai puternic un personaj care stă în umbră, cu o privire care rupe. Personajul tare.

Ca să pot scrie paragraful de mai sus, care a picat în cele din urmă la montaj, am pus şase întrebări pregătitoare. Care sunt actorii lui preferaţi, ce regizor îi place, de ce, ce stil de filmat preferă, cum filmează de obicei, cum ar arăta o sesiune ideală de filmări. Abia apoi: “Tudor, aş vrea să facem un exerciţiu de imaginaţie. Dacă aş fi actor şi te-aş juca pe tine, într-un film regizat de tine, ce indicaţii mi-ai da?”

Să mă întorc la experienţa textului “Tedy”, primul narativ pe care l-am scris, a fost ca o penitenţă. Textul în sine a fost prelungirea firească a unui curs de jurnalism narativ pe care l-am la Centrul pentru Jurnalism Independent. Pe toata durata cursului şi a textului, am citit mărturiile jurnaliştilor americani despre “noul jurnalism” şi munca lor pe texte (istorice).

Lucrul la “Tedy” mi-a făcut şi bine şi rău. O parte a procesului de facere - mai precis cea a trăirilor puternice (spun “trăiri” pentru că asta cred, că textele se trăiesc până la ultima îmbucătură) - rămâne o uşă închisă. E relaţia dintre autor şi text, o ţesătură fină de urlete şi şoapte care s-ar destrăma iremediabil dacă ar fi smulsă din penumbră şi pusă sub lumina exactă a unui microscop. În schimb, cealaltă parte a procesului, reporting-ul, triatul informaţiilor, alegerea perspectivei, scrisul, rescrisul şi munca alături de editor, verificarea şi reverificarea informaţiilor sunt o confesiune utilă. Pe care am încercat să o împart în câteva momente-cheie:

Entuziasmul. Responsabilitatea (care, veţi vedea, e recurentă)

Când l-am cunoscut pe Tudor, regizorul de 19 ani care mi-a devenit personaj, eram uimită ca un copil. Uşile pe care mi le deschidea mă făceau să intru în camere aglomerate, din care îmi doream să descriu totul. Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, în a șaptea s-a odihnit, a spus Tudor în ziua când ne-am întâlnit pentru prima oară. După aia a creat femeia. Cu replicile astea s-a încheiat negocierea noastră; acceptase să-i spun povestea şi să mă facă parte din viaţa lui pentru câteva zeci de zile.

O victorie cu dublu tăiş: credeam că tot ce primesc de la Tudor e spectaculos - era - şi mergeam pe teren cu entuziasm. Însă, pe măsură ce avansam cu întâlnirile a trebuit să-mi dozez accesele de uimire şi să pot judeca la rece, să devin cenzorul generozităţii sau retractilităţii lui Tudor. O responsabilitate şi o presiune mari, ca şi cea de a nu răstălmăci, odată cu această selecţie, esenţa personajului. Aşa am aflat că, oricât de mult m-ar durea, nu tot ce am semănat pe teren va rodi în textul final.

Dar un exces de informaţie e necesar, fiindcă altfel n-ai fi stăpân pe felul în care crezi că ai surprins personajul. Oricum, nu eşti niciodată stăpân pe deplin, dar măcar te poţi bucura de ce ţine de tine: senzaţia de tihnă a un reporting temeinic.  Pentru “Tedy”, au fost cam 100 de pagini de interviuri transcrise, cu Tudor, cu părinţii lui, cu colegii de facultate, cu regizorul Radu Gabrea şi însemnări de la întâlniri: am luat masa împreună, am mers amândoi la metrou, am vorbit la telefon şi pe Messenger, m-am dus să-l văd cum filmează la un scurtmetraj pentru facultate, ne-am văzut la Mall, la Balul Bobocilor, am fost şi prin cafenele şi am făcut şedinţa foto la filmările pentru docuemntarul lui. Cu tot cu timpii morţi sau cu cei gâtuiţi de temerile mele, procesul de adunare a informaţiilor a durat două luni.

(La temă, ceva ce mi-a plăcut. Carole Burns, jurnalist la Washington Post, spune în motivaţia cărţii Off the Page. Writers talk about endings, beginnings and everything in between: “a good writer must be frank-hearted, but mean as a tick”)

Frica. Panica

Pe măsură ce mă apropiam de deadline şi trebuia să termin de scris povestea, m-a cuprins panica. O stare întunecată şi vorace care făcea pământul să-mi fugă de sub picioare şi tastatura de sub mâini. Timp de două săptămâni, Tudor m-a bântuit. După selecţia informaţiilor şi stabilirea unei perspective (răspunsul la întrebarea: ce-l defineşte cel mai bine pe personaj?) - în varianta mea, ritmul exterior versus ritmul interior al lui Tudor, a trebuit să torn totul într-o formă care să-mi susţină cronologic, coerent şi emoţionant perspectiva. A fost momentul când, trezită din beţia reportingului, mi-am dat seama că textul trebuie să treacă prin 19 ani din viaţa unui om. Corect, exact şi responsabil. “Gândul ăsta m-a panicat”, i-am spus Cristinei într-o după-amiază pe care o stabilisem pentru relaxare.

Deşi jurasem că nu suflu o vorbă despre subiectul Tudor - cum spuneam, mă bântuia şi, cât am lucrat la el, eram incapabilă să mai vorbesc cu prietenii despre altceva - am sfârşit prin a turui timp de două ore “mi-e teamă”, “mi-e ciudă că nu pot pune totul în text”, “nu ştiu cum să fac tehnic asta sau celaltă” şi tot aşa.  Astea sunt momentele în care îţi doreşti să termini pur şi simplu, să faci tăietura finală, harşt, şi să ştii că e gata. Doar că, deşi eşti singurul care poate croi textul, materialul e alunecos şi cade mereu în alte şi alte falduri.

Emoţia. Editorul

Dar nu poţi reteza părţi din text din dorinţa de a scăpa naibii odată, fiindcă după accesul sinucigaş, te doboară conştiinţa: responsabilitatea faţă de poveste şi faţă de personajele ei, rontunjirea poveştii (încerci să cuprinzi cât mai mult din ce e relevant), verificarea şi reverificarea informaţiilor, a alegerilor… Şi vine scrisul. Emoţia şi scrisul, rescrisul, care e parte solitar, parte un dans între jurnalist şi editor. Să le luăm pe rând.

Emoţia

Când începi să scrii, retrăieşti emoţia secvenţelor pe care le-ai petrecut pe teren. Şi trăieşti cu teama că în cuvinte, ea poate dispărea, iar asta te struneşte să cauţi construcţii potrivite. Iată un exemplu de moment care m-a emoţionat - şi pe teren, în plin şi sub braţul protector al scrisului -, dar care n-a rămas cu totul în textul final.

Ieşim din crama restaurantului Burebista, de pe Batiştei. Strada e aproape de Universitatea Media, unde învaţă Tudor. Mâncasem împreună. Face paşi mici, iar mâna i se duce, din reflex, pe balustrada de lânga scara care dă în holul unde se află uşa. Urcăm în acelaşi ritm, fară să ne vorbim, el pe lângă balustradă, în dreapta. Pe la mijlocul distanţei, vârful unuia dintre bocanci i se loveşte de o treaptă. Lemnul răspunde cu un zgomot bont poticnelii, iar Tudor revine asupra mişcării pentru ca, a doua oară, să îi reuşească deschiderea pasului.

Afară, ne pălmuieşte aerul tare. Elevii ieşiţi de la şcoală gonesc pe lângă coada de maşini adunate în intersecţie. Urmează un fel de respiro care pregăteşte intimitatea. Apoi, mă roagă să-l ţin de mână. Pornim. Simt delicateţea palmei.

“Te doare?” , mă intreabă, în timp ce se sprijină în mâna mea.

Pe drum, ne oprim de două ori. La semafor, înainte de staţia de taxiuri de la Intercontinental, răsuflă: “Sunt ca tractoarele comuniste, am nevoie să dau presiunea afară”.

Editorul

A scrie echivalează cu a rescrie, iar “Tedy” e rezultatul a 5 drafturi. Iar paradoxul e că pentru o poveste, deşi scrii singur, nu poţi scrie singur. Aici intră în scenă editorul, ferm, un doctor Jekyll care veghează şi unelteşte la formula poveştii, ca să rezulte ce are ea mai fidel şi surprinzător.

Jurnalistul scrie. Editorul gândeşte, întreabă, cere, provoacă, întinde carnea textului până la refuz.

Cristian Lupşa mi-a fost editor pe textul cu “Tedy”. Până la acest text, n-am ştiut ce înseamnă editarea. Pe de o parte, e reconfortant să ştii ca ai o plasa de siguranţă când te arunci în gol. Pe de alta, ţi-e că nu ştii să cazi în ea, fiindcă inclusiv ricoşeul poate fi periculos. Or, pentru o aterizare bună, e nevoie de exerciţiu. Editorul te ajută să cenzurezi bucăţi din tine şi, implicit, din text, să le modelezi şi remodelezi până când atingi o formă cât mai clară. Şi te încurajează cu aceeaşi însufleţire cu care îţi taie orice pornire excesivă din text.

(La temă, ceva ce mi-a plăcut: jurnalistul american Mike Sager scrie pe site-ul lui: “The relationship between an editor and a reporter is deep and symbiotic. It carries all the weight and nuance of a marriage. Communication is key.” Jurnalistul american Ira Glass, care spune că uneori trebuie să omori cu mâinile tale subiecte, pentru ca apoi să le poţi face numai pe cele mai bune)

A scrie o poveste poate fi o muncă paradoxală, aşadar. O poveste în care jurnalistul trebuie să facă faţă dublei personalităţi:  cea de “instrument” şi cea de creator. Asta cere un alt paradox: tocmai când crezi că eşti sigur pe o interpretare, vine ironia. Tudor m-a pus la zid când mi-a spus că mă ia cu el la Păltiniș să-l văd filmând pentru un clip cu băieții de la Black Widow, un club de mașini tunate din Bucureşti. Trebuia să plecăm într-o sâmbătă, la 3 noaptea, cu maşinile lor.

Aș fi preferat să spună că nu mă ia şi pe mine. Asta m-ar fi scutit de cele două zile în care a trebuit să recunosc că mi-a fost frică să risc. Cred că dacă mă duceam, “Tedy” ar fi arătat altfel. Însă, până la urmă, consistenţa oricărei poveşti e dată de libertatea variantelor ei. Cele posibile.

Nu poţi sta în preajma Oanei Zăvoranu fără să aducă vorba de Marty. Când ne-am întâlnit la cafenea, nu i-a luat nici cinci minute să aducă vorba de el: „Vrei să ţi-l arăt pe copilul meu iubit? Pe Marty? Hai să-ţi arăt.”

Şi-a scos iPhone-ul - cu Scrat, veveriţa cu dinţi din Ice Age, în fundal - şi din câteva apăsări a ajuns la poze cu motanul birmanez în vârstă de 12 ani. (Printre ele erau şi vreo două cu Pepe la bustul gol). „E mai bătrâior un pic, dar nu contează. Mami nostru ne iubeşte. Uită-ne. Uită-ne.”

Trece la următoarea fotografie. „Suntem cu ochi albaştri ca cerul”. Şi următoarea. „Ăsta-i Pepe.” Apoi iar Marty. „Milogu’ SRL. El are hăinuţă - stai să ţi-l arăt.” Apare Marty împopoţonat: „Grinch, care a furat Crăciunul. Are un M din Swarovski, aur placat. Zici că este regele Cioabă sau împăratul Iulian. Răsfăţat e puţin spus.”

În ziua în care m-am văzut cu Oana, Marty nu se simţea prea bine. Răzvan, medicul lui, fusese pe la ei mai devreme să-i facă nişte analize la pancreas. Din cauza vârstei, Marty e la regim. Răzvan îl şi tunde ocazional.

„Dacă vezi cum îl tund…  Cu creastă. E punk. Deci eu sunt dilimancă rău. Îl face de zici că-i Godzilla. Cum naibii… Ne stricăm de râs. Şi el are o faţă foarte serioasă. Cu ochii albaştrii, să-l vezi cu creastă. Deci mori mă, mori. E genial gagiu. Este punk. Eventual îl dau şi cu gel şi aibă ţepi. Şi el este supărat pentru că animalele ştiu când le tunzi; ele se simt urâte. Şi ştiu că tu faci puţin mişto de ele. Să vezi ce supărat e. A zis Răzvan că şi pe căţelul lui, când îl tunde, e supărat câteva zile.”

Peste câteva ore, în maşină, o sună Răzvan, care apare pe ecran ca „Răzvan MARTY”:

- Da Răzvănel. Da pui. Adică?

Pauză de vreo 10 secunde.

- Deci e cu 1.000 mai puţin, cum ar veni.

Pauză.

- Şi cât e normal să aibă el la pancreas?

Pauză.

- Aşa. Aşa.

Pauză.

- Doamne ajută. Păi de ce crezi atunci că i-ai scăzut la pancreas acum?

Pauză.

- Da. Boala de piele. Da. Nu i-am mai dat decât d-ala de pancreas de care mi-ai zis tu.

Pauză.

- Doamne ajută. Şi restul, la rinichi, la ficat, cum le are?

Pauză.

- Nu e crescut. Tuşeşte. Şi în ce limite e normal?

Pauză.

- Deci el o are un pic crescută. Îmi zici tu dacă trebuie să-i alternez şi cu d-alea pentru rinichi. Şi ficatul e bine?

Pauză.

- Aşa. Da. Doamne ajută. Deci e bine. Scufiţa mea roşie. Doamne ajută. Ce bine.

Pauză.

- Doamne ajută. Mamă ce veste bună mi-ai dat. Ce bine. I-or fi făcut bine şi alea din plante. Şi regimul. Şi poate şi că i-ai luat tu analizele acasă. Că nu l-am mai trambalat până la tine. Nu s-a mai prins despre ce e vorba. Doamne ajută, ce bine.

Pauză.

- E OK. Doamne ajută. Ce veste bună mi-ai dat. Ce bine. Scufiţa mea roşie. Doamne ajută. Hai pui, vorbeşte cu Pepe când să ne vedem atunci cu toţii. Săptămâna viitoare ai zis, că acum sunteţi la un botez. Şi uită-te să ai şi aia cu ce bănuţi am să-ţi dau că i-ai mai făcut şi altă dată.

Pauză.

- Aşa pui. Şi ţine tu analizele lui că la tine stau mai bine, că io-s chiaună rău. Doamne ajută. Ce bine. Deci nimic nu-ţi ridică nici un semn… Doamne ajută. Doamne ajută.

Pauză.

- Mersi, Răzvănel. Mulţumesc din suflet pui. Mersi. Mersi mult de tot. Te pup. Te pup

O privesc. Străluceşte şi e cu gura până la urechi.

- E bine?

- Da, e bine băiatul. E bine. La pancreas are puţintel valorile mai crescute. Scufiţa mea. Doamne îl iubesc. Ştii cum… Deci Cristi… ca pe ochii din cap, deci n-ai văzut aşa ceva. Te îndrăgosteşti de el. Nu că-i al meu. Oamenii care nu suportă pisicile îl iubesc!