În eseul de mai jos, Ana-Maria Onisei povesteşte despre lunile de muncă din spatele poveştii lui Tedy, apărută în numărul din martie. Citiţi, pe rând, despre entuziasm, responsabilitate şi emoţie, toate inerente în procesul de construcţie a unui astfel de text.
— Cristian Lupşa

Dacă l-aş interpreta pe Tudor, într-un film regizat de Tudor, n-ar vrea să mă mişc. N-ar fi nevoie. E mai puternic un personaj care stă în umbră, cu o privire care rupe. Personajul tare.

Ca să pot scrie paragraful de mai sus, care a picat în cele din urmă la montaj, am pus şase întrebări pregătitoare. Care sunt actorii lui preferaţi, ce regizor îi place, de ce, ce stil de filmat preferă, cum filmează de obicei, cum ar arăta o sesiune ideală de filmări. Abia apoi: “Tudor, aş vrea să facem un exerciţiu de imaginaţie. Dacă aş fi actor şi te-aş juca pe tine, într-un film regizat de tine, ce indicaţii mi-ai da?”

Să mă întorc la experienţa textului “Tedy”, primul narativ pe care l-am scris, a fost ca o penitenţă. Textul în sine a fost prelungirea firească a unui curs de jurnalism narativ pe care l-am la Centrul pentru Jurnalism Independent. Pe toata durata cursului şi a textului, am citit mărturiile jurnaliştilor americani despre “noul jurnalism” şi munca lor pe texte (istorice).

Lucrul la “Tedy” mi-a făcut şi bine şi rău. O parte a procesului de facere - mai precis cea a trăirilor puternice (spun “trăiri” pentru că asta cred, că textele se trăiesc până la ultima îmbucătură) - rămâne o uşă închisă. E relaţia dintre autor şi text, o ţesătură fină de urlete şi şoapte care s-ar destrăma iremediabil dacă ar fi smulsă din penumbră şi pusă sub lumina exactă a unui microscop. În schimb, cealaltă parte a procesului, reporting-ul, triatul informaţiilor, alegerea perspectivei, scrisul, rescrisul şi munca alături de editor, verificarea şi reverificarea informaţiilor sunt o confesiune utilă. Pe care am încercat să o împart în câteva momente-cheie:

Entuziasmul. Responsabilitatea (care, veţi vedea, e recurentă)

Când l-am cunoscut pe Tudor, regizorul de 19 ani care mi-a devenit personaj, eram uimită ca un copil. Uşile pe care mi le deschidea mă făceau să intru în camere aglomerate, din care îmi doream să descriu totul. Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, în a șaptea s-a odihnit, a spus Tudor în ziua când ne-am întâlnit pentru prima oară. După aia a creat femeia. Cu replicile astea s-a încheiat negocierea noastră; acceptase să-i spun povestea şi să mă facă parte din viaţa lui pentru câteva zeci de zile.

O victorie cu dublu tăiş: credeam că tot ce primesc de la Tudor e spectaculos - era - şi mergeam pe teren cu entuziasm. Însă, pe măsură ce avansam cu întâlnirile a trebuit să-mi dozez accesele de uimire şi să pot judeca la rece, să devin cenzorul generozităţii sau retractilităţii lui Tudor. O responsabilitate şi o presiune mari, ca şi cea de a nu răstălmăci, odată cu această selecţie, esenţa personajului. Aşa am aflat că, oricât de mult m-ar durea, nu tot ce am semănat pe teren va rodi în textul final.

Dar un exces de informaţie e necesar, fiindcă altfel n-ai fi stăpân pe felul în care crezi că ai surprins personajul. Oricum, nu eşti niciodată stăpân pe deplin, dar măcar te poţi bucura de ce ţine de tine: senzaţia de tihnă a un reporting temeinic.  Pentru “Tedy”, au fost cam 100 de pagini de interviuri transcrise, cu Tudor, cu părinţii lui, cu colegii de facultate, cu regizorul Radu Gabrea şi însemnări de la întâlniri: am luat masa împreună, am mers amândoi la metrou, am vorbit la telefon şi pe Messenger, m-am dus să-l văd cum filmează la un scurtmetraj pentru facultate, ne-am văzut la Mall, la Balul Bobocilor, am fost şi prin cafenele şi am făcut şedinţa foto la filmările pentru docuemntarul lui. Cu tot cu timpii morţi sau cu cei gâtuiţi de temerile mele, procesul de adunare a informaţiilor a durat două luni.

(La temă, ceva ce mi-a plăcut. Carole Burns, jurnalist la Washington Post, spune în motivaţia cărţii Off the Page. Writers talk about endings, beginnings and everything in between: “a good writer must be frank-hearted, but mean as a tick”)

Frica. Panica

Pe măsură ce mă apropiam de deadline şi trebuia să termin de scris povestea, m-a cuprins panica. O stare întunecată şi vorace care făcea pământul să-mi fugă de sub picioare şi tastatura de sub mâini. Timp de două săptămâni, Tudor m-a bântuit. După selecţia informaţiilor şi stabilirea unei perspective (răspunsul la întrebarea: ce-l defineşte cel mai bine pe personaj?) - în varianta mea, ritmul exterior versus ritmul interior al lui Tudor, a trebuit să torn totul într-o formă care să-mi susţină cronologic, coerent şi emoţionant perspectiva. A fost momentul când, trezită din beţia reportingului, mi-am dat seama că textul trebuie să treacă prin 19 ani din viaţa unui om. Corect, exact şi responsabil. “Gândul ăsta m-a panicat”, i-am spus Cristinei într-o după-amiază pe care o stabilisem pentru relaxare.

Deşi jurasem că nu suflu o vorbă despre subiectul Tudor - cum spuneam, mă bântuia şi, cât am lucrat la el, eram incapabilă să mai vorbesc cu prietenii despre altceva - am sfârşit prin a turui timp de două ore “mi-e teamă”, “mi-e ciudă că nu pot pune totul în text”, “nu ştiu cum să fac tehnic asta sau celaltă” şi tot aşa.  Astea sunt momentele în care îţi doreşti să termini pur şi simplu, să faci tăietura finală, harşt, şi să ştii că e gata. Doar că, deşi eşti singurul care poate croi textul, materialul e alunecos şi cade mereu în alte şi alte falduri.

Emoţia. Editorul

Dar nu poţi reteza părţi din text din dorinţa de a scăpa naibii odată, fiindcă după accesul sinucigaş, te doboară conştiinţa: responsabilitatea faţă de poveste şi faţă de personajele ei, rontunjirea poveştii (încerci să cuprinzi cât mai mult din ce e relevant), verificarea şi reverificarea informaţiilor, a alegerilor… Şi vine scrisul. Emoţia şi scrisul, rescrisul, care e parte solitar, parte un dans între jurnalist şi editor. Să le luăm pe rând.

Emoţia

Când începi să scrii, retrăieşti emoţia secvenţelor pe care le-ai petrecut pe teren. Şi trăieşti cu teama că în cuvinte, ea poate dispărea, iar asta te struneşte să cauţi construcţii potrivite. Iată un exemplu de moment care m-a emoţionat - şi pe teren, în plin şi sub braţul protector al scrisului -, dar care n-a rămas cu totul în textul final.

Ieşim din crama restaurantului Burebista, de pe Batiştei. Strada e aproape de Universitatea Media, unde învaţă Tudor. Mâncasem împreună. Face paşi mici, iar mâna i se duce, din reflex, pe balustrada de lânga scara care dă în holul unde se află uşa. Urcăm în acelaşi ritm, fară să ne vorbim, el pe lângă balustradă, în dreapta. Pe la mijlocul distanţei, vârful unuia dintre bocanci i se loveşte de o treaptă. Lemnul răspunde cu un zgomot bont poticnelii, iar Tudor revine asupra mişcării pentru ca, a doua oară, să îi reuşească deschiderea pasului.

Afară, ne pălmuieşte aerul tare. Elevii ieşiţi de la şcoală gonesc pe lângă coada de maşini adunate în intersecţie. Urmează un fel de respiro care pregăteşte intimitatea. Apoi, mă roagă să-l ţin de mână. Pornim. Simt delicateţea palmei.

“Te doare?” , mă intreabă, în timp ce se sprijină în mâna mea.

Pe drum, ne oprim de două ori. La semafor, înainte de staţia de taxiuri de la Intercontinental, răsuflă: “Sunt ca tractoarele comuniste, am nevoie să dau presiunea afară”.

Editorul

A scrie echivalează cu a rescrie, iar “Tedy” e rezultatul a 5 drafturi. Iar paradoxul e că pentru o poveste, deşi scrii singur, nu poţi scrie singur. Aici intră în scenă editorul, ferm, un doctor Jekyll care veghează şi unelteşte la formula poveştii, ca să rezulte ce are ea mai fidel şi surprinzător.

Jurnalistul scrie. Editorul gândeşte, întreabă, cere, provoacă, întinde carnea textului până la refuz.

Cristian Lupşa mi-a fost editor pe textul cu “Tedy”. Până la acest text, n-am ştiut ce înseamnă editarea. Pe de o parte, e reconfortant să ştii ca ai o plasa de siguranţă când te arunci în gol. Pe de alta, ţi-e că nu ştii să cazi în ea, fiindcă inclusiv ricoşeul poate fi periculos. Or, pentru o aterizare bună, e nevoie de exerciţiu. Editorul te ajută să cenzurezi bucăţi din tine şi, implicit, din text, să le modelezi şi remodelezi până când atingi o formă cât mai clară. Şi te încurajează cu aceeaşi însufleţire cu care îţi taie orice pornire excesivă din text.

(La temă, ceva ce mi-a plăcut: jurnalistul american Mike Sager scrie pe site-ul lui: “The relationship between an editor and a reporter is deep and symbiotic. It carries all the weight and nuance of a marriage. Communication is key.” Jurnalistul american Ira Glass, care spune că uneori trebuie să omori cu mâinile tale subiecte, pentru ca apoi să le poţi face numai pe cele mai bune)

A scrie o poveste poate fi o muncă paradoxală, aşadar. O poveste în care jurnalistul trebuie să facă faţă dublei personalităţi:  cea de “instrument” şi cea de creator. Asta cere un alt paradox: tocmai când crezi că eşti sigur pe o interpretare, vine ironia. Tudor m-a pus la zid când mi-a spus că mă ia cu el la Păltiniș să-l văd filmând pentru un clip cu băieții de la Black Widow, un club de mașini tunate din Bucureşti. Trebuia să plecăm într-o sâmbătă, la 3 noaptea, cu maşinile lor.

Aș fi preferat să spună că nu mă ia şi pe mine. Asta m-ar fi scutit de cele două zile în care a trebuit să recunosc că mi-a fost frică să risc. Cred că dacă mă duceam, “Tedy” ar fi arătat altfel. Însă, până la urmă, consistenţa oricărei poveşti e dată de libertatea variantelor ei. Cele posibile.