Continuăm povestea pictorialului de copertă din luna aprilie. Acum câteva zile v-am povestit ce s-a întâmplat în studioul lui Cosmin Gogu. Acum e timpul să aflaţi ce a făcut Raluca Frînculescu, cu imaginile brute.

Raluca Frînculescu are 28 de ani şi e absolventă a Facultăţii de Arte Plastice a Universităţii Bucureşti şi masterand în Arte Vizuale. Şi-a descoperit pasiunea pentru retouching în 2005, când a început să lucreze ca art director la agenţia de publicitate Publicis. Acolo şi-a cunoscut viitorul soţ (Dan Frînculescu, acum copywriter la Leo Burnett), cu care visa să facă tot felul de „drăcii de imagini”:

„Nu toţi clienţii îşi permiteau în fiecare zi sedinţe foto de zeci de mii de euro”, spune Raluca,  „aşă că am învăţat să improvizez. Retouching-ul nu intră în job description-ul unui art director aşa că petreceam ore lungi după program încercând să fac imposibilul posibil”. După Publicis, Raluca a petrecut un an la Leo Burnett, iar din martie 2008 este freelancer.

* La sfârşitul pictorialului eşti creditată astfel: “Creative retouching: Raluca Frînculescu”. Ce înseamnă „creative retouching”?
Păi „creative retouching” înseamnă retuşare creativă. Meseria vine - ca mai toate meseriile de azi din domeniul imaginii - de afară, de aici şi denumirea în engleză. Nu sunt tocmai avizată să fac un istoric al apariţiei acestei meserii (încă destul de nouă în România). Ce pot să spun este că s-a născut ca o necesitate în creaţia publicitară şi are ca origine colajul. Cam asta e în fond: un colaj foarte elaborat combinat cu pictură; ambele pe calculator evident.

Ştiu o poveste de prin anii ‘80 a unui art director străin. Pe vremea aceea calculatoarele erau cât camera, iar retouching-ul era mai puţin creativ şi mai degraba corector (se făcea direct pe filmul foto prin decupare şi inlocuire). Omului i se spunea „Măcelarul” iar porecla îi venise de la un şir de print-uri pentru un brand de scutece. Fuseseră făcute multe poze cu copii dar puţine îl mulţumeau, aşa că le modifica. Schimba poziţia picioarelor, înlocuia mâini de la un copil la altul, capete, etc. Şi astăzi retouching-ul ce ţine doar de corecţie este un laborator care combină aerul măcelariei cu cel al unui salon de frumuseţe.

Retouching-ul creativ presupune şi această latură de corecţie dar mai mult de atât presupune şi concept de imagine, compoziţie cromatică, geometrică, de lumină şi multă, multă, imaginaţie. Eu merg pe principiul că totul e posibil atâta timp cât ai nişte poze de pornire care să îţi servească scopului. Pentru mine este foarte asemănător desenului din anii de studiu. Doar suportul şi sculele cu care lucrez s-au schimbat. Presupune probabil mai multă pregătire şi coordonare - nu poţi să faci un dragon dacă ţi se dau poze cu sticle, deşi, dacă mă gândesc mai bine, nu ar fi chiar imposibil.

* Care sunt „uneltele” tale principale de lucru?
În ordinea de folosire: aer în piept, creion + hârtie, Adobe Photoshop.

* Alege oricare dintre imaginile din pictorial şi spune-ne de la ce ai pornit? Cum era imaginea brută?
La toate principiul a fost acelaşi. Am primit fotografiile cu personajele de la Cosmin Gogu şi a început bătalia. Stabilisem cu Laura Cîrnici anterior ce va face fiecare în cadrul său. În funcţie de asta am început mai întâi să construiesc peisajul. Cuminte de la stânga la dreapta. Melania deşert, Hiena periferie industrială, Dana câmpii şi dealuri, Zoli munţi, şi, într-un final cădeam în mare la Irina. Ordinea personajelor a fost dată de peisajul pe care îl impunea actiunea fiecăruia. Fiind vorba de un peisaj atât de lung, făcut din atâtea bucăţi, care trebuiau să traiasca şi separat la fel de bine ca şi împreună, şi să exprime în acelaşi timp lucruri diferite (fără să fie disonant în ansamblu) mi-a luat ceva să ajung la o concluzie.

A urmat prelucrarea personajele şi integrarea lor în peisaj. Ultima etapa a proiectului însă nu a mai avut loc. Aici este de obicei distracţia cea mai mare, de care, din nefericire, de data asta nu am mai avut timp. Ar fi trebuit să „repictez” tot. Aşa că treba mea pe proiectul ăsta nu e încă terminată. Astept o pauză în lucrul de zi cu zi să mă pun din nou pe treabă.

(Repictatul este partea de „artisticareală”. Adică după ce ai terminat de construit tot, tragi aer în piept, faci o pauză şi o iei de la capăt ca şi când ai lucra pe o poză data gata în forma în care a fost construita de tine. Îi dai o noua atmosfera, o recolorezi, îi refaci luminile dar de data asta dintr-o perspectiva mai „artistică”. Când zic „artistică” mă refer la faptul ca traduci emoţiile pe care vrei să le imprime compoziţia cu pricina în tuşe, vibraţii de culoare, accente, aluzii de umbre sau lumini.)

* Dar coperta? Cum a fost “construită”?
Cam în aceeaşi manieră. Dupa ce finalizasem peisajul pentru pictorial am ales cu Laura un peisaj pentru copertă pe care l-am adaptat necesităţilor acesteia (adică l-am dramatizat un picuţ) şi am pornit la lucrul personajelor, în acord cu noua atmosferă.

* Care a fost detaliul care ţi-a dat cel mai mult de furcă? De ce?
Pentru mine fiecare detaliu implică o mica luptă. Şi nu câştig niciodată. Mereu e un „ceva” care nu a ieşit suficient de bine. Cred că la sertarele Melaniei am stat mai mult. Şi tot nu au ieşit cum trebuie, recunosc. De ce? Sunt multe de ce-uri. Oricum cele mai mari nemulţumiri ale mele vin din partea de lipsă de timp, care a dus la saltul peste acea ultimă etapă, vitală pentru mine. Am avut cam o săptamâna la dispoziţie şi nu mi-a fost suficientă.

* Te gândeşti când lucrezi la cum (şi dacă) publicul va percepe transformările suferile de o imagine?
Când am început să fac asta mă gândeam. Acum mi-a trecut. Puţini oameni observă. Cei mai mulţi sunt din domeniu, oarecum. Dar chiar şi cu fraţii de breaslă (şi aici mă refer la oamenii de publicitate) am probleme chiar la capitolul înţelegerii termenului de creative retouching. Mai dau peste indivizi care mă cataloghează scurt ca dtp-ist. Nu e o jignire, dar e altceva. Câteodată mă opresc şi le explic; alteori nu mă mai obosesc.

Important e să-mi iasă o imagine de care să fiu mândră şi, ştiu că suna a clişeu, dar procesul e cea mai frumoasa parte. Numai eu ştiu ceva am facut acolo şi cât de bine m-am distrat pe parcurs.

Oricum după o zi nu îmi mai place şi o iau de la capăt.

– Interviu de Cristian Lupşa